Universul fara zei În ochii altora mă pierd sub formă de uitare; trebuia, în loc să-i cred, să le cern pe mijloc sare şi-apoi în lacrimile lor tot chipul meu să fie, mereu nemuritor să mă dezvălui mie, căci totu-i suferinţă, dar eu, prin prisma ei, cunosc a mea fiinţă- universul fără zei.
Intimitate Lăsaţi-mă să dorm să-mi simt perna sub cap simt ochii plini de somn. lăsaţi-mă să scapde tâmplele ce dor să simt c-am fost creat cu darul visător. lăsaţi-mă în patcând trupul este greu de nici nu îl mai ştiu aş vrea în somnul meu să mă lăsaţi să scriu.
Un ceas S-a stins un ceas din viaţa mea Dormind, visând că dorm Că trupul meu e-atât de greu, Iar golul visului enorm.Cădeam dar, cine naiba mai ştia Căzând să înţeleagă Că trupul lui căzut şi mort De golul visului se leagă?Iar jos acolo, undeva, Când somnul m-a răpus, S-a stins un ceas din viaţa mea Şi clipele s-au dus.
Despartire Când îmi termin pachetul de ţigări ne despărţim. Le las pe ele, te las pe tine. O primăvară vine cu cer senin şi o să-mi fie mult mai bine.Fumul ăsta mă-nconjoara ca iubirea noastră chiar. O scrumieră ne omoară şi ne stinge iar şi iar.Cinci ţigări şi cinci iubiri pân-la filtru le topim. Când pachetul gol îl las noi apoi ne despărţim.
Cuvinte din nimic Se sparge în mii de cioburi Al vostru glob de soare, Iar eu mă chinui să aştern Trăiri în vers de ploaie.Voi faceţi stelele să ardă, Le-ating şi-apoi mă tai- Sunt doar bucăţi de sticlă spartă. Mi-aduc aminte când cântai,Dar versurile le-am uitat. Prea blândă vocea ta şi vie E tot ce-acum mi-a mai rămas, Mai bună decât orice poezie.Sunt versuri în zadar şi scrise Prea tardiv să le mai zic. Voi din soare faceţi stele, Eu cuvinte din nimic.
Reverberatie Te cunosc făptură caldă Şi-ţi simt inima bătând, Tu eşti steaua fără soartă Care cade pe pământ. Ţi-am întins un pumn de pietre Printre oamenii ce dorm, Tu coboară că ţi-e sete Şi din stea te face om. Ieri erai prea sus de mine Şi prea rece ca să simţi, Astăzi trupul tău mă ţine Şi suntem mult prea fierbinţi. Şi din noapte am făcut Dulcea rază de lumina, Tot ce-i vechi ni s-a părut Mult mai nou şi fără vină. Văd
Vreme tarzie Atins de trunchiul unui om mă simt acum când cad în negrele scăpări ce noi le vom cutreiera cu drag. Orbite prea adânci, ferestrele deschid spre cerul larg şi noaptea dă năvală cu tunete, şi ploile se sparg. Oh, de-ar fi glasul viorii în vreme cum e asta, un craniu şi toţi norii îmi umplu iar fereastra. Atins de crengile ciudate îi simt copacului mâhnirea şi negrele scăpări ce doar noi poate le măsurăm cu firea.
Nimic, doar eu Pământul e uscat, Iar marea zace tristă, De valuri sunt purtat Şi nimeni nu există. Pământ nu e sub cer, Nici mare nu-i deloc, Nu-s valuri care pier Sub soarele de foc. Suflare nu mai e Pe-ntinsul ce-l cuprind, Nimic în mii de straie Şi nimenea murind. Un lucru ştiu măcar: De-ndata ce gândesc Mă văd, mă simt şi iar Pricep că eu trăiesc.
Haosul primordial Parea ca timpul n-are ceasSi lumea nu era, cu munti, cu vai sau ape.Nimic in pretutindeni, la fiecare pasNeantul se zbatea din cusca lui sa scape.***„Potop de negura cutreier,Drumuri largi sub pasii mei.Intunericul e-un greierCare canta despre zei.Nu sunt carti care sa spunaTaina sufletelor reciCare umplu pan’ la lunaGolurile noptii seci.Nu e mana omeneascaCe-ar putea vreodata scrieTot ce are sa cunoascaDintr-o viata de robie.Adevarul mi-e strainSi a voastra e minciuna,Pentru mine cer senin,Nori de ploaie sunt totuna.V-am patruns din timpOchi de zei pentru-a vedeaCa lucrurile nu se schim
Cubic Pe jos sunt cioburiDin fereastra mea,Iar eu descultMa narui pe podea.Privirea-mi lasa semneAspre pe tavan,Intins cum stau aiciTot trupul mi-e dusman.Ce carcera, ce lume,Ce geamuri mari ma frang...Ma-nsel cu inaltimeaEtajului, si plang.Iar eu mai jos de-atatNici ca se putea,Si cioburile-mi parDesprinse de podea.
Canicular Alunec în gropi umplute cu ceară Mă ustură tălpile, -ncep să mă doară, Iar pasul nesigur încep să-l blestem Cu soarele negru născut în infern. Mă urc în clădire, iar treptele-apoi În urma-mi se lasă mai calde şi moi. Tot trupul mă doare şi unghiile-mi cad Şi nu ştiu de ce urc trepte spre iad. Afară mă uit cum plouă cu ceară Din păsări ce-au fost sortite să moară. Simt sânge pe faţă şi sânge eu las Pe treptele
Alge Am sa mordeparte in apeprin algesi valuriin marea cea neagrasi nimeniva fisi barca pustieiar trupul meu golpe mare-o sa treaca.Azi valuri ma ardle simt si am mirm-agat de catargsi fumu-l respir...Am sa mordeparte in apeprin alge de foc si valurile poatevor stii sa stea in loc.
Popas Mi-ai atins simturile cu degete de lutpe trupul meu unghiile taleau cerut mai multti-am deschis viata cu bratul cutezatorpe gatul meu suflul tause stingea usoram stat in tine mai bine sa te-ascultcaci suntem calatorisi cerem tot mai multlansand in urma pasi pe dune de nisippe chipul meu privirea-tiprivirea mea spre chip.
Orbirea mortii Calarind un calingalbenit de vremesosit-a mortea cu-n graalcu sange cald din vene.Si oameni erau peste totdar nimeni nu gusta.“Suflet prost, norod netot,in cercul vostru de voi stasi nici atunci n-am sa ajungsa va-nteleg orbirea!”Pe lacul fara valuriisi facea o barca drumimpinsa cu-un toiagde nu stiu ce,habar n-am cum,iar moartea cobori din eainfascand tot ce-i pribeag,lumea toata si orbirea,cersetorii morti in prag.Trecut-au mii de ani de candprin cerul nestrapunscadea un ingerpe pamant,iar moartea i-a adusdin tainuitul timpaceiasi ochi orbitice in zadar se schimb.
Imi amintesc Imi amintescconturul fetei tale,sanii tai rotunzi,finalul buzelor serale,ochii muribunzi,in casa ta desculti,mersul tau, piciorul,pasii nostrii muti,covorul…Si cate sunt de spus,dar cate de tacut,ma-ntreb de ce-am adusmemorii din trecut.
Pribegii de frunze Cad cu tine dus de vantSmuls de el dintr-un copacAm sa cad ori pe pamantOri cu tine pe un lac.Crengile ma strang cumplitSi nici gerul nu mai treceJos e lumea ce-a albitUnde nimeni nu-ntelege.Vremea noastra trece iarSi-om dormi o iarna-ntreagaFrunzele sunt de ziarPentru cei ce-o sa-nteleaga.Cad cu tine dus de vantTremuram in jos spre apaInecati de necuvantLacul pe-amandoi ne scapa.
Bacchus Găseam în pietrele din drumMai mult decât nisip şi scrum;Mă-ntreb acumDacă mai sunt nebun.Juram pe firele de iarbăCă stele nu or să mai cadă;Mă jur acumŞi văd că sunt nebun.Privesc un zbor de fluturi roşiiŞi fete şi baieţi de mână;Frumoasele, frumoşiiPe calea lor nebună.
Semnat, Marele Arhitect Sunteţi orbi fără habarCând o torţă stă să cadăPentru-o casă-am fost zidar,Pentru hrană v-am fost pradă.M-a trimis s-aduc lumină,M-a trimis ca să v-o dau.Care-i partea mea de vinăDacă unii nu o iau?Sunteţi orbi fără habarTot ce credeţi e ruină,E-o credinţă in zadarNeştiind cine-i lumină.Am purtat veşminte proaste,M-aţi făcut apoi obiectNeştiinţa minţii voastreNu-i a Marelui Arhitect.
Cand un suflet cere mila Nu cunosc pe nici un zeu,N-am cuvinte pentru eiVorba mea si gandul meuMi-au ramas singurii zei.Nu cunosc nici-o-ndurarePentru-o fapta sau cuvantZeii mei nu cer iertare,Nu arunca vorbe-n vant.Nu cunosc peceti de legiSau porunci de la vreun zeuPentru mine sunt doi regi,Vorbea mea si gandul meu.Zeii mei si zeii lorNu cunosc nici un razboi,Insa oameni cad si mor,"Nu vedeti ca sunt eroi?Nu vedeti ca pentru voiOamenii se-arunca morti?Bata vantu' numa-n ploi,Pumnul lor sa bata-n porti..."Nu cunosc pe nimeni careTine-nchisa poarta luiCand un suflet la intrareCere mila zeului.
Noapte de iarna Pe undeva prin taina noptilor de iarnaPe-acolo mintea-mi zboara.Asternut de alb si rece suflul meuSa-nghete si sa moara.Necontenit sub cerul alb de nea sa stauPe undeva, oriundeCaci rece-i timpul si pe totiCurand ne va patrunde.Si-asa sa plec pe strazi pustii si negreFara nici un felinarCand toate-n inimi par a fiFocuri si bucati de jar.
Iulia Atinge-mi mana, tatal meu,Culcata langa trupCaci frunze cad aici mereu-Din lumea ta se rup.Paseste iar covoru-ntinsDe amintirea mortii,E zi dar soarele s-a stins-Ce mare-i slava noptii…Si vantul de nu va lasaPiciorul tau sa treacaE numai pentru lumea ta-Intoarce-te si pleaca.Cand vei intelege insaGustul sec de muribund,Pas cu pas, cate o frunzaVei gasi tot ce ascund.
Sta.sh
